Esopia. Vânătorul şi castorul (brebul)

Ca orice altă persoană, sunt preocupat de sănătate. Îmi pare că sănătatea este bunul nostru cel mai de preţ. Ce om sănătos nu se teme că, până la urmă, se va îmbolnăvi? Noroc cu medicina, arta vindecării persoanelor. Dar această artă capătă particularităţile ei, de la ţară la ţară. La fel ca literatura. Spre deosebire de literatură, unde avem mai multe opţiuni, dacă ţinem la viaţa noastră, arta tratării bolilor trebuie să ne placă! Să nu-ţi pese de sănătate? Cât de dobitoc trebuie să fii? Când e vorba de scriitorii noştri, dacă nu ai pregătire şi minte se poate să îl citeşti pe Cărtărescu. Se întâmplă să greşeşti cu literatura în orice ţară! Dar, fiind vorba de arta sănătăţii tale, cum să nu te întrebi dacă există suficiente resurse, astfel încât să ai şi tu, eventual, o şansă să mai trăieşti până mâine?

Încă din antichitate, doctorii au căutat soluţii terapeutice, apelând în cercetare şi în prepararea poţiunilor salvatoare la surse de materii prime şi la metode de extracţie dintre cele mai dure, uneori inumane. Ne-am obişnuit cu asta şi, pe parcursul evoluţiei speciei, la un moment dat bestialitatea noastră a devenit normală. Ca să trăim noi mai mult, pentru a construi un sistem sanitar performant, am fost întotdeauna în stare de orice şi chiar dispuşi să luăm viaţa altor fiinţe din organele cărora se pot fabrica doctorii. Este foarte căutată şi azi fierea de urs. Costă enorm pulberea de carapace de broască ţestoasă. Din cauza asta, relaţia dintre oameni şi dobitoace este tensionată. Omul - crud, şiret, lacom şi foarte atent cu propria lui sănătate - ucide animalele din păduri, câmpii şi ape pentru a alimenta cu leacuri sistemele sanitare. Pentru că se întâmplă de mult, dobitoacele, aşa modeste intelectual cum le bănuim a fi, au aflat şi au dezvoltat comportamente salvatoare. De exemplu, brebul. Iată ce se scrie despre breb în „Esopia”:

„Castorul este un animal cu patru picioare şi locuieşte în apă. Doctorii spun cum că boaşele castorului sunt bune de multe leacuri şi de aceea vânătorii îi gonesc mai mult pentru boaşele lor; deci castorii, cunoscând lucrul acesta, îşi apucă singuri cu dinţii boaşele şi le leapădă ca să le găsească vânătorii şi să le ia, lăsându-i pe ei cu viaţă.” Eu înţeleg din această fabulă că până şi unele dobitoace, cum este brebul, conştientizează cât de importante sunt pentru om sistemul sanitar, asigurarea medicamentelor şi arta vindecării... Vrea nu vrea, chiar dacă îl costă boaşele, brebul recunoaşte această artă a oamenilor. Dimitrie Cantemir, preocupat ca şi mine de straniul animal, susţine că dacă vânătorii nu îi găsesc boaşele în iarbă şi îl urmăresc în continuare, castorul se opreşte din fugă şi se ridică în două beţe, pentru ca oamenii să vadă că fug după el în zadar. Leşinaţilor, pare a spune dobitocul înspăimântat, cruţaţi-mă, am rămas deja fără coaie! Aşa comunică brebul cu vânătorii, mult mai bine decât producătorii de medicamente cu responsabilii CNAS!

Morala

Domnule, nişte dobitoace precum castorii, trase de boaşe, au înţeles până la urmă cât de importantă este sănătatea pentru noi, oamenii!  Dar când vezi că nu înţeleg Preşedintele ţării, Prim Ministrul, Ministrul Sănătăţii, Preşedintele CNAS,  te întrebi cu ce metode să îi convingi. Mai exact, inumane - dar cât de inumane?

Doi

L-am văzut pe domnul Cotoi la televizor. Timpul emisiunii expirase şi el nu reuşise să-şi transmită mesajul, încerca disperat să exprime idei, patina, derapa, cuvintele nu se legau bine, gata, gata, domnule Cotoi, spunea moderatoarea, emisiunea s-a terminat. Aoleu, aoleau, aoleiu, mai am puţin, mai lungiţi-o! Nu pot. Nu se mai poate, i-a tăiat moderatoarea macaroana. Şi am devenit, brusc, nostalgic, ba chiar mi s-a prelins o lacrimă pe obraz. Ştii, am avut şi eu unul şi ţineam la el destul de mult. Era alb cu pete negre şi îl botezasem Doi. Îl strigam prin curte: pis, pis, pis... Cotoi! Înţelegi? Zâmbeam toţi de fiecare dată când îl strigam pe nume. Doi era frumos şi puternic. Era şi hoţ. Fura caşcavalul din capcanele pentru şoricei, de la asta i s-a tras. Într-o zi s-a prins într-o capcană şi şi-a rupt două gheruţe. Nu mai putea să o zbughească imediat în copac dacă se dădea Jack la el. Jack nu-l iubea deloc, îl voia mort. Jack îl vâna pe Doi aşa cum vâna Doi capcanele pentru şoricei. Când era atacat, Doi se urca în pom imediat şi dădea, nervos, din coadă. Eşti prost, îi spunea el, astfel, lui Jack. Dar de când îşi pierduse gheruţele alea patina, mai ales după ploaie, mai ales când alegea să se caţere într-un vişin lunecos, înşelător... Scăpa abia-abia de furia lui Jack şi, cînd ajungea la adăpost, era de două ori mai nervos. Într-o zi nu a mai reuşit. Am văzut toată scena pe geam... ca la televizor. A alunecat, s-a prelins, a reuşit iar să se caţere... a alunecat... Aoleu, aoleau... Văd că sunt trist de-a binelea acum, că mi-am amintit. Simt lacrimile în barbă, nu le mai pot opri. Pis, pis, pis, măi băiatule, hoţomanule! şoptesc eu. Pis, pis, pis... Cotoi!   

Oglinda

În fiecare dimineaţă mă holbez în oglindă la mine însumi. Astăzi nu îmi place ce văd. Îmi spun: „Du-te, băi, de-acilea, vrei să mă sperii?”. Pe chipul meu se poate observa cu ochiul liber dezinteresul pentru mai bine. S-a întâmplat şi ieri acelaşi lucru, sunt sigur acum. Refuz să mă întristez. Mai binele, în viaţa mea, este istorie, în timp ce pentru toţi ceilalţi este filozofie de viaţă. Eu sunt înţelept şi ei sunt nebuni. Mă voi întrista când va fi invers. Am ajuns într-un punct interesant. Am cunoscut mai binele, l-am pierdut, însă nici nu merita să îţi baţi capul pe vremea aia cu mai binele! De exemplu, pe atunci nu aveam maşină. Era mai bine? Câinele, Tache, era foarte bătrân. Eu eram tânăr. Azi avem o decapotabilă fabricată în secolul trecut şi căţeii sunt tineri. Nişte cârlani, dacă e să folosesc un termen din cultura politică. Atunci citeam cărţi extraordinare. Acele cărţi se numeau capodopere. Nu ştiu cum se numesc cele de-acum. Nu mai citesc. Dar cât de disperat aş putea fi ca să-mi aleg o cale umilitoare? E greşit să te bazezi pe ce vezi în oglindă! Fac stânga-împrejur şi continui să mă holbez dar de data asta la lumea noastră eteroclită: încăperile minuscule, înţesate de terfeloage prăfuite, umbrela din cuier, uitată de vreun prieten al cărui nume nu mi-l mai amintesc, strada, automobilele Ford pline de bancheri încruntaţi, cu pălării, oraşul infestat de mafie, câmpia, munţii, pădurea, inundaţia, zăpada, stolurile de cocori, alinierea planetelor, capitala, o staţie de autobuz, un afiş cu Fuego. Câţiva alcoolici desenează fluturi pe asfalt. Preşedintele ţării opreşte coloana oficială şi li se alătură. Totul este atât de frumos şi de impersonal încât mă simt copleşit, nu am de ce să mă holbez la mine însumi. Mai binele a trecut. Slavă domnului! Mă gândesc la marea copilăriei cu nisipul de argint scurgându-mi-se printre degetele de la picioare. Sunt gol şi blond! Pescăruşii ţipă urât pe acoperişurile de tablă. Pielea mătăsoasă a unei femei necunoscute pe care am mângâiat-o  când dormea rămâne în nisip, în locul ei de pe plajă. Ne împrietenim. Când a fost asta? Vara trecută? Îmi spun: „Du-te, băi, de-acilea, vrei să mă sperii?” şi continui să mă holbez în oglindă la mine însumi dezgustat de dezinteresul meu pentru mai bine.

Senzaţional! Există anonimi! (observaţii de la ţară utile şi la oraş)

Nu ştiu dacă toată lumea îşi dă seama, pentru că e greu de crezut că pot fi îndeplinite criteriile, dar există printre noi şi anonimi. Nu cred că a fost aşa de la început, cred că anonimii au apărut mai târziu. Oameni care nu pot fi identificaţi. Oameni fără ADN. Fără defecte sau calităţi. Despre care nu se poate spune nimic de bine sau de rău. De-aia sunt anonimi. Decât. Nu au nume, trecut, viitor sau fantezii. Nu execută nicio activitate cuantificabilă. Totuşi vin, stau şi pleacă. Vorbesc fără să spună nimic. Dacă trebuie să tacă, nu reuşesc să tacă semnificativ. Chiar şi rahatul din ei este imaterial, pentru că se hrănesc anonim. În esenţă, anonimul este o non-persoană. Fără caracteristici, anonimii sunt neţărmuriţi. Există, fără a fi. De aceea, pot fi număraţi. Eu nu-mi explic. Am studiat ani de zile găinile din propria mea ogradă şi pot să spun în cunoştinţă de cauză că găinile anonime sunt imposibile, pentru că toate au calităţi şi defecte, au sentimente, comunică şi se raportează la realitate diferit, în moduri demne de a fi luate în considerare. Le-am privit dormind şi am observat că uneori visează frumos, alteori urât. Aşa că am dat nume fiecărei găini din curtea mea. Am avut gâşte, raţe şi bibilici. Le-am dat nume şi le-am respectat. Nu există bibilici anonime în Ceatalchioi. Am avut cal, îl chema Mişu, dar nu am avut niciodată bou. Nu mi-am permis. Boul este un animal fascinant, chiar şi de la distanţă. Oricât ar fi boul de bou, atât pot spune despre dânsul, că, măcar, nu e anonim. Nu-i aşa că este senzaţional?