Tetris

Cap.1 În Vizuină

La ora asta suntem toţi în vizuină, a venit şi Mami. E bine. Tetris a întâmpinat-o mai moale decât altă dată, a alergat de câteva ori în jurul ei, şi-a băgat botul în sacoşele burduşite, ea i-a dat guma „Orbit” pe care cred că o mestecă special pentru el după care Prietenul Omului s-a întins gâfâind pe pardoseala şi ea fierbinte, urmărind-o pe Femeie numai cu ochii. E atât de cald încât Mami este aproape lichefiată, lasă peste tot urme umede iar când o ating pielea ei pare de gheaţă. Trebuie neapărat să mănânce ceva, altfel leşină, ce avem? Avem, ca întotdeauna, ceea ce pot eu pregăti repede şi anume grătar şi cartofi prăjiţi, salată de roşii, multă, da, un lighean. E destulă carne? – o tonă, desigur, şi foarte multă îngheţată de ciocolată, peste care torn un borcan de dulceaţă de căpşuni, avem şi multă pâine, cât se aprovizionează o cantină într-un an. Aş mânca nişte peşte, spune ea. Mareea va arunca la noapte pe ţărm rechini şi toni uriaşi, peşti spadă şi eu, folosind cangea mea suedeză bine ascuţită, îl voi târâi pe cel mai mare prin nisipul de foc spre vizuina noastră care, din punctul meu de vedere, nu este niciodată neîncăpătoare pentru prăzile de tot felul... Mâine, îi explic eu, în timp ce Tetris îşi apasă şi mai tare botul plin de salivă pe genunchiul meu, eu îi dau mai mult decât ea, îi dau jumătate, îi dau bucăţile cele mai bune şi îl las şi să lingă farfuriile, poate-poate o să mă iubească şi pe mine ca pe ea. Sunt foarte gelos, se înţelege. Dar asta este o prostie, pentru că în vizuină, pe lângă alte alimente, se găseşte şi foarte multă dragoste, provizii pentru o viaţă, chilometri, rafturi pline!... Gâfâie mulţumit, se duce lângă Mami, dă-te mai încolo, o să fac autoaprindere mormăie ea!... Se lipeşte şi mai tare. Femeia îl lasă în pace, îl mângâie, îl trage de urechi. Tetris oftează din toată inima. Eşti fleaşcă, eşti lac, eşti baltă constat eu, nu ştiu cum de nu am murit astăzi, îţi dai seama, nici nu se poate respira la cabinet, de ce nu transpiri şi tu împreună cu mine, cu familia ta şi cu câinele din rasa boxer german şi cu ceilalţi români şi faci altceva decât face toată lumea spune Femeia dar nu este un reproş ea pare mai degrabă nepăsătoare sau preocupată sau distant mulţumită că ne lipim amândoi de pulpele ei că o înghesuim pe canapea. Ba transpir dar eu, ca şi el, transpir numai prin limbă. Femeia se uită la mine aşa într-un fel încât mi se pare că înţelege situaţia.

Da, este adevărat, eu transpir numai prin limbă. Nu este frumos, nu este estetic, de aceea, ca pe majoritatea activităţilor inestetice, o fac mai ales după apusul soarelui, în penumbră, cu faţa la perete şi cu cearceaful în cap. Nu în public, nu ca ăştia (în vizuină televizorul funcţionează zi şi noapte şi îi văd pe toţi, dar absolut pe toţi transpirând inestetic, penibil, pe toată suprafaţa şi doar pe Bărbăţeanu-eanu transpirând grotesc, pe suprafaţa dinlăuntrul corpului şi al minţii, cu un autocontrol ingineresc înspăimântător, înspăimântătoar, tătoir). În plus, simţul meu olfactiv detectează mirosuri care pentru ceilalţi nici nu există, este cel puţin de o sută de ori mai performant, miros şi cu coatele şi cu buricul dar cu ce nu miros eu când mă apropii de sticla televizorului? Însă numai după ce am transpirat puţin, după ce mi-am făcut numărul, prin limbă, noaptea târziu. Până atunci, mă bucur că îmi pot folosi auzul, şi el de o sută de ori mai. De exemplu, în chiar clipa asta aud cum un gândac minuscul coboară pe cablul de antenă (nu, nu este marele prezentator teve Toroipan Haptulich) şi scoate nişte sunete infernale, al căror mesaj este extrem de agresiv. Pare că vrea să ne înghită şi să ne umilească public, să ne rupă cu ghearele, să ne dezbrace şi de sentimentul ăsta care ne-a mai rămas, de relativă siguranţă, pe care îl trăim totuşi aici, în vizuină. Tetris mârâie şi se zburleşte iritat şi înţeleg foarte bine de ce, pentru că gândacul care nu este Toroipan Haptulich îi invadează spaţiul şi îl goneşte astfel din el însuşi totodată diminuându-i respectul de sine, pentru că i se substituie. El nu numai că îl aude dar poate să îl miroasă şi ziua, educaţia nu îl inhibă pentru că nu a fost niciodată om în timp ce eu, doar pe jumătate şi una şi alta, trebuie să mai aştept până când, la adăpostul întunericului, voi lăsa balanţa să se încline în favoarea fiarei din mine, capabilă să analizeze subtilităţile olfactive, olfactile, tactolfilative ale acestei lumi şi să îmi exprim abia atunci fără oprelişti cele mai brutale idei, să dau curs marelui meu talent inuman. Până atunci acumulez toxine, concentraţii ucigătoare, am limba încărcată ca un ciorchine de strugure şi de aceea papilele, analizorii mei secreţi (în cazul meu, dezvoltaţi haotic pe tot corpul dar şi în interiorul acestuia, în rinichi şi chiar şi în creier, astfel încât, uneori, pot simţi mirosul proceselor deductive) sunt paralizaţi.

Doamne, ce mizerie e în casă! Mă duc să fac un duş...

Asta a fost o observaţie răutăcioasă. Femeia mea, câteodată Mami, câteodată Baby sau Beibi, face mereu astfel de observaţii răutăcioase şi nedrepte, îţi aruncă lăturile în cap fără nici o ezitare. Îţi sugerează că ar trebui să acţionezi radical, să mături sau să dai foc sau să otrăveşti fântânile însă ceea ce numeşte ea mizerie sunt amintirile noastre, amintiri de tot felul, unele vesele, altele nespus de triste şi unele de-a dreptul ruşinoase. Acestora li se adaugă cele ale fiului nostru, Mihai (acum nu este aici, este plecat la Bucureşti şi de acolo în Portugalia în căutarea libertăţii şi în căutarea iubirii. Eu mă întreb unde pleacă ei, portughezii, când iubirea nu le mai dă târcoale, când libertatea se scufundă în adâncul oceanului.) dar şi ale altora care şi-au băgat nasurile prin vizuină, care şi-au amestecat transpiraţia cu a noastră. Strat peste strat, ele au căpătat forme şi culori greu de recunoscut din prima privire. O urmă disperată de gheară lângă tocul uşii sau o pată de sânge pe covor sunt acuma, numai ca să mă enerveze ea pe mine, mizerie. Curând vor apărea şi alte urme, nebănuite deocamdată, vor dăinui dincolo de această povestire, vor creşte peste limita suportabilităţii şi astfel igiena noastră mentală va fi total compromisă. Este urât din partea ei să te ardă fără motiv, să îţi critice stilul de viaţă, pentru că de fapt vorbim despre ceea ce căutăm amândoi când ne întoarcem aici. Nu trebuie să ne placă (nici nu s-ar putea) dar nu avem altceva.

În realitate, cea perceptibilă în penumbra după-amiezelor, vizuina noastră, deşi foarte ponosită, este mai curată decât celelalte, are Mami grijă de asta când nu este prea flămândă sau prea obosită şi când nu trebuie să facă duş. Dacă mă gândesc numai o clipă este destul ca să mă enervez că locuim în vizuina standard inventată de odiosul dictator şi de sinistra lui soţie pe vremea când toate animalele din această ţară au primit câte una spre folosinţă. Ne-am grăbit, vesele, să vedem cum este să locuieşti fiecare în capul altuia, ne-am cumpărat mobilă, acelaşi model permis şi tovarăşilor de vizavi sau de alături, aceleaşi covoare şi acelaşi televizor cu dungi enervante care se urmăresc una pe alta perpetuuu (doar tablourile de pe pereţi, printr-o ciudată omisiune din Concept, sunt diferite în funcţie de gustul omului, unele sunt peisaje de iarnă, altele naturi moarte şi mai sunt şi cele abstracte, de neînţeles, linii şi puncte colorate ale unei frumuseţi matematice, fără conţinut uman) şi ne-am aşezat armonios, ca într-un puzzle social inexpresiv dar şi ca într-un car alegoric sugestiv şi plin de viaţă, în nişte structuri sărbătoreşti, ne-am grăbit să atingem idealul locativ al muşuroiului ca sumă de vizuine autonome, să avem apă din ţeavă şi să ne uşurăm în casă (eu îmi imaginez cum cineva, dedesubt, priveşte în sus cu gura căscată prin plafonul transparent şi foşnitor din celofan trandafiriu) şi, în graba şi veselia noastră, am uitat să verificăm singurul lucru important şi anume dacă există o ieşire de urgenţă. De avarie. Dacă putem părăsi nemonitorizaţi construcţia pentru a respira aiurea, pe ţărmurile unde la noapte eu, unul, voi rătăci nepăsător târându-mi cangea suedeză atât de bine ascuţită.

În locul de unde venim cu toţii, în natură sau în vechile noastre conace, în casele ţărăneşti şi în bordeie, ieşirea de urgenţă se subînţelegea. Aici, în subexistenţă, în depozitul cu rebuturi ale marelui experiment comunist, nu. Până şi Paradisul are ieşire de urgenţă. Până şi Paradisul poate deveni insuportabil şi este de aşteptat clipa imperioasă, iraţională şi necesară în care va fi părăsit în iureşul unei indescriptibile crize de panică. Dar aici, pe unde intri pe acolo trebuie să şi ieşi oricât ar fi panica de mare şi în felul ăsta fiecare animal este controlat de fiecare şi toate laolaltă sunt sub un control superior, al mentalului colectiv care te împinge înapoi în vizuină la sfârşitul fiecărei zile. Astfel încât, definitiv, nu poţi ieşi de aici decât mort, în singura stare în care este acceptată evaziunea de către mentalul nebuniei impenetrabile, constrictive, de masă. Aici stai înăuntru atâta timp cât se presupune că trebuie să stai înăuntru. Aici nu este vorba despre cetăţeni ci despre înăuntrucetăţeni previzibili şi laşi. Omogeni. Prizonieri ai vizuinii, ai Conceptului adică, indiferent de care parte a orificiului locativ se află. Conceptul postulează următoarea idee: nu poţi avea, în nici o situaţie, decât o singură alegere. Dacă ar fi existat, dacă ar exista măcar o altă gaură, o altă bortă cât de mică, o fisură pe care să încerci să o lărgeşti cu ceva, în celălalt capăt al vizuinii, ai putea să te strecori pe acolo ca să dispari sau, măcar, să scoţi limba şi să transpiri puţin. Să strici socoteala. Să miroşi şi să abordezi libertatea ca pe un act sexual perfect, în care ai dreptul să întârzii oricât momentul de extaz. Libertatea înseamnă să poţi spera într-un început perpetuu şi într-un final deschis oricărei surprize. Dar odiosul dictator şi sinistra lui soţie ştiau asta şi au astupat toate începuturile. Aşa a început experimentul, prin excluderea oricărei alte variante.

Stăm aici de mulţi ani şi nu găsim deschiderea prin care să mirosim libertatea. Astfel, încet-încet, am acceptat ideea că libertatea nu există. Pentru noi această constatare nu e mare lucru, nu este ceva care să ne chinuie sau să ne îngrijoreze măcar ci este consemnarea unei stări mediocre de lene şi de bine exterioară fiinţei. Unora nu le place această idee, întrucâtva dăunătoare imaginii noastre. Dar Tetris, desigur, nu-şi doreşte libertatea, eu, cel mai liber câineom de pe planetă nu ştiu dacă o (mai) merit (la dracu’ cu ea!) iar Mami nu vrea de la viaţă decât puţină răcoare. Vorbesc despre ea, o amintesc aici, din corectitudine, din fair-play, pentru că am aflat că libertatea poate fi necesară altor creaturi, totuşi, altor specii... În ce ne priveşte... dacă avem şi noi vreuna mică şi nesemnificativă, insesizabilă, este aceea de a acţiona mereu astfel încât, orice ar fi, să rămânem împreună, Mami, Tetris şi cu mine. Spate în spate, umăr lângă umăr, înconjuraţi de Universul infinit. Numai aşa putem continua.

Unii au crezut, cum spuneam şi mai devreme, că o poţi mirosi prin gaura de la steag, că poţi scoate limba pe acolo şi că, de pe limbă, se vor prelinge în mediul înconjurător, aşteptate de mult cu nedisimulată emoţie, impresiile noastre şi stropi de recunoştinţă care să vorbească despre extraodinara şi fericita libertate cu care am fost miluiţi noi miraculos, de Crăciun. Dar pentru cei mai mulţi clipa de libertate s-a întins doar cât firişoarele fine, rubinii, de la colţurile gurii, pe asfaltul de sub şenile... Unii au crezut, cu temei, că libertatea durează doar atâta timp cât organismul uman poate susţine ipoteza că trecutul s-a desprins şi a căzut în hăul întunecat, ca motorul unei rachete. Şi a dispărut fără urmă. Numai aşa poţi trăi ca şi cum până acum lumea nu ar fi existat. Aşa poţi gusta momentul, trecătoarea clipă, cu o uriaşă savoare... Dar, desigur, cele câteva imagini standard proiectate de imaginaţia mea, banale, comune, înseamnă prea puţin pentru a defini o stare atât de vie, de încântătoare cum este libertatea... Să îmi construiesc o imagine complexă a libertăţii este ceea ce eu nu prea reuşesc. Eu, acesta. Şi, în plus, după atâţia ani de acceptare, experimentul comunist nu mi se mai pare atât de nociv. Hibridul plin de sevă care îmi poartă pielea ca pe un costum elegant pe scările blocurilor din România populate de prieteni şi de duşmani, de necunoscuţi pe care mi-i amintesc, de rude imposibile, nedorite, uitate, mutantul supravieţuitor care am devenit, similar câinelui perfect care simt că aş putea fi dacă aş avea suficient timp ca să mă maturizez, nu a căutat niciodată libertatea ci poate doar un stăpân mai bun. Să le dea Dumnezeu sănătate tuturor stăpânilor mei, pentru unele dintre suferinţele mele, pentru frustrări sau neîmpliniri... Cum aş fi devenit, fără ei, ceea ce sunt?

Dragă Tetris, înţelegi ce spun eu? Câţiva dintre practicanţii libertăţii au fost capabili să se bucure de ea în acest spaţiu, pe acest teritoriu chiar mai înainte ca Revoluţia să o încarce de sens. Uşor obscen, desigur. Perversionist, perversoral, adică bolnăvicinos. Ca suferind de o febră, de un sindrom al cruzimii eficiente şi necesare, ca de un extaz carnal şi spiritual deopotrivă, măcinat însă de microbi şi putregai. Sifinirvana. Sitisilis. Dar pentru asta am bănuiala că, oricât de bolnav de libertate ai putea fi, o condiţie esenţială este să te situezi pe o treaptă superioară a evoluţiei, de unde viziunea asupra lumii este mult mai largă şi coerentă. Ea trebuie să fie clară şi frumoasă ca un cristal. Să continue în plan practic un înalt demers filozofic şi chiar mistic. Îţi aminteşti, doar, cum au fost ucişi odiosul şi sinistra, cu câtă libertate! Tetris dă fericit din ciotul lui de coadă pe care noi îl iubim cu o tonă, cu un chilometru de dragoste adevărată şi indestructibilă, pentru că el înţelege bine sensurile profunde, inexprimabile ale câtorva cuvinte (care omului simplu, individului cu adaptări minimale şi fără opţiunile mele de lux, de exemplu, îi rămân secrete, vă asigur), cum ar fi cele ale cuvântului „ucis” sau ale cuvântului „vânătoare”. Dragostea şi adrenalina, substanţele alcătuirii lui de bază, i se acumulează astfel în ciotul cozii în concentraţii explozive. Din ochi îi ţâşnesc jerbe de scântei când aude cuvântul „vânătoare” sau cuvântul „asasinat” şi toate celelalte cuvinte, o numeroasă familie, înrudite cu acestea. Parcă îi şi văd pe cei doi, în balansul năucitor al ciotului lui Tetris ca într-o roată a destinului, pe odiosul dictator şi pe sinistra lui soţie, căutând disperaţi, ei înşişi, o ieşire de avarie şi dându-şi seama în cele din urmă (ceea ce îi paralizează pentru o clipă, împietrindu-le pe chipuri o expresie de pură teroare) că în delirul lor dedicat Cauzei De A Distruge Orice Altă Opţiune au făcut o uriaşă greşeală şi că au astupat chiar şi gaura prin care, la urmă, când totul ar fi fost perfect din acest punct de vedere, ar fi trebuit să se extragă din cochilia neînsufleţită a utopiei; nelăsând nicăieri, pe câmpia perfect întunecată şi comunistă de lângă Târgovişte, nici o fisură suficient de adâncă încât să se rostogolească prin ea, liberi şi ei în măsura în care i se permite asta unui organism viu, dincolo, pare-se că, măcar pentru o clipă, s-au condamnat singuri să rămână lipiţi de ţărâna îngheţată, atomizaţi de frică, şi să dispară cu gurile căscate, cu ochii răzbeliţi de uluială animală, înfulecaţi ca nişte chiftele zemoase de fiarele tandre şi fericite ale vânătorilor din Decembrie. Dar spun cele de mai sus fără să fiu sigur că lucrurile s-au petrecut, totuşi, chiar aşa... În fond, e destulă libertate în aceste crâmpeie de coşmar ca să nu îmi trebuiască mai multă. Poate doar o sorbitură din cafeaua de după-amiază, râde Femeia.

(Tetris, curios să afle mai multe, vine atât de aproape încât am sentimentul că mă tăvăleşte într-un fel de joacă spirituală canină prelungită afară de sine prin respiraţia lui precipitată, uimită, curioasă, aşa că o lăsăm amândoi pe Mami acum să se despartă de noi pentru o scurtă perioadă de timp, să se îndepărteze, să se ocupe de cafea dar şi să strângă, să spele vasele, să deretice şi să zdrăngăne instrumentele de bucătărie, fremătând, scheunând uşor, lucind în penumbră, fosforescent de curiozitate, ceea ce mă face să îmi dau seama că îmi este recunoscător, că nici nu se aştepta să îi spun vreodată povestea asta atât de violentă).

Planul a fost pus la punct cu multă vreme înainte, un plan complicat, perfect, infailibil, antrenând resurse uriaşe şi oameni importanţi de pe toate continentele, precum şi tehnologie şi tot felul de instituţii. Planificarea a fost foarte dificilă, dat fiind secretul absolut în care s-a desfăşurat fiecare manevră şi efortul de a nu lega nici o activitate de o alta într-o succesiune logică. În nici un caz vânatul nu trebuia să prindă de veste şi să ia vreo măsură, să îşi ascută dinţii sau să angajeze mercenari din Laiban, Iroan sau Iraqoes şi, mai ales, nu trebuia să se sinucidă din cauza stresului enorm sau să moară subit înainte de vreme înţepat de vreo albină, la plajă, şi să determine astfel eşecul operaţiunii, aşa că armele au fost achiziţionate individual, de la mici dealeri locali, câinii au fost antrenaţi la stâne din munţii înceţoşaţi şi umezi ai unor continente de care abia dacă am auzit şi nimeni nu a făcut rezervări din vreme la avion sau la tren, nici măcar nu s-au stabilit vreun cod sau vreo parolă secretă care să anunţe momentul potrivit. Va fi ceva, s-a spus, dar nu se va şti dinainte ce va fi. Sigur nu va fi o melodie cântată la difuzoarele din gări (s-a fumat deja) şi nu va fi un poem recitat la serbările şcolare (să lăsăm copiii la o parte, să nu-i amestecăm aici în această poveste, decât poate mai târziu, când se va trage din nou pe străzi, când sângele lor va curge în rigole, la vedere). Nu va fi nici măcar un dosar secret al Forţelor Mondiale Angajate Împotriva Umilirilor Globale ale Speciei, totuşi va fi ceva suficient de straniu încât să nu mai încapă nici un dubiu că roata istoriei s-a pornit. Că libertatea va veni în scurt timp, cu paşi de felină, şi la tine, nefericitule, înlănţuitule într-un mod atât de straniu, insectiliniu, lipit de hârtia de muşte a Conceptului, sărmane cetăţean introromân! Ne vom da cu toţii seama la momentul potrivit. Visarionovici D. a spus asta, cu zâmbetul lui larg şi prietenos înflorindu-i pe toată faţa, aşa cum îl cunoaştem de pe etichetele sticlelor de votcă traficate în toată lumea curând după aceea. Atunci va fi aleasă muniţia, vor fi echipate vehiculele, angajaţi gonacii. Iniţiaţii care vor citi articolele din ziare, înzestraţii de soartă, oculţii lor destinatari vor declara ritos lansarea încă din decembrie a noului sezon de plajă din România, ieftin şi luxuriant, şi cei mai curajoşi se vor pregăti în grabă pentru extraordinara lor aventură. Poate că la fel de absurde anunţuri estival mobilizatoare vor fi fost publicate în „Pravda”, în „New York Times” ori în „New Delhi Telegraph”. Ori aiurea, prin fiţuicile principalelor republici bananiere, balastriere şi sezoniere... Misterul trebuia să fie de nepătruns... Un singur lucru a fost ştiut dinainte de către toţi invitaţii: mohorâta şi pustia locaţie a ultimei şi celei mai fioroase vânători secrete din secolul trecut, câmpia cenuşie de lângă Târgovişte. Elicopterul a aterizat pe neaşteptate printre bolovanii negri, îngheţaţi –ce faceţi, ce faceţi, vă ordon continuarea zborului! Trădătorilor!– şi cei doi conducători care abia se desprinseseră de câteva minute de pe acoperişul clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist Român la bordul fragilei şi graţioasei lor nave de protocol, ţinută în aer parcă de urletele mulţimii revoltate din Capitală şi nu de arderea vreunui alt combustibil, aproape sferică şi aproape transparentă, ca o bulă de săpun, au fost împinşi cu brutalitate din vehiculul aerian şi trântiţi pe jos, brusc grei, materializaţi, concreţi, mozoliţi printre resturile vegetale ale ogorului şi rapid dezbrăcaţi în pielea goală (şi-au păstrat doar chiloţii de bumbac pe ei, albi, strălucind în întuneric), cu mâinile răsucite de haidamaci apăruţi ca din senin, în timp ce hainele le şi erau aruncate în TAB-ul care aştepta cu motorul pornit. Apoi TAB-ul a dispărut şi haidamacii s-au topit în lumina crepusculară. Aceste haine aveau să îmbrace două sosii aproape perfecte aduse din Statele Unite ale Americii, repatriate, doi actori care le semănau indecent, mai puţin la dimensiuni, pentru că el era mai mic şi ea era numai puţin dar foarte puţin mai mare şi ceva mai netedă, cu sâni încă frumoşi şi ţuguiaţi, dacă se poate spune aşa, pregătiţi îndelung pentru a juca fără emoţie, profesionist, credibil, poate chiar mai credibil decât ar fi făcut-o cei din elicopter, rolul Monstruozităţii Bicefale Condamnată de Tribunalul Poporului Înfuriat. Tu nu te născusei încă, Tetris, nu îţi pot descrie deruta de pe chipul personajului Odiosul Dictator în timp ce încerca să îşi păstreze pe cap căciula de astrahan (prea mare) care îi aluneca mereu pe fruntea asudată, pe când făcea primii paşi pe cimentul unităţii militare unde au fost de îndată transportaţi. Se descurca mult mai greu decât primul om care a păşit pe solul lunar. De ce dai din coadă, îţi spun doar că lucrurile acestea aparţin unei alte lumi, unei alte epoci.

Numele lor reale nu vor fi cunoscute niciodată, actorii îşi şterseseră de mult urmele şi aici şi în America pentru a nu fi reperaţi şi ucişi de agenţii Securităţii de la Bucureşti dar de fapt soarta lor tragică, în modul cel mai ironic posibil, fusese decisă tocmai de duşmanii regimului. Odată condamnaţi pentru faptele reale, posibile, imposibile sau doar greu de imaginat ale monstrului bicefalopat, odată filmaţi complice în timpul procesului astfel încât zâmbetele prieteneşti şi batjocurile prea artificiale să nu atingă pelicula, cu o abia schiţată şi prostească demnitate broadueiană străină lor înşişi, îmbrânciţi amical, legaţi lejer cu sfoară (nu mă lega, nu mă strânge!... măi!... au, măi! că sunteţi ca copiii noştri!...) cei doi au fost împinşi dincolo de uşa scorojită a sălii de judecată într-o încăpere întunecată şi minusculă (şampanie, şampanie! strigau toţi martorii impresionantului succes scenic) unde au primit fiecare, imediat, câte un glonţ în cap. Scoşi pe braţe de către soldaţi şi aşezaţi cu deplină ştiinţă cinematografică de către însuşi Regizor la baza zidului din curtea cazărmii, sângele ei continua să se scurgă şi pleoapele lui încă se mai zbăteau (şi atunci, de sub gulerul cam larg al cămăşii i se zări tatuajul în forma de cruce de pe pielea bronzată artificial a gâtului) când, prin fumul ţigărilor Constructorilor Noii Democraţii, s-au tras ultimele cadre ca un bandaj atotalinător peste suferinţa indescriptibilă a mulţimii adunate pe străzi, prin oraşele întunecate, cu puţinele becuri de pe sâlpi arse şi ele de Revoluţia Târzie şi Aproape fără Speranţă a Românilor, scandând printre lacrimi: Libertate, Libertate, Jos Dictatura Comunistă!... Curând vocea poporului va îngheţa în iarna ce va dăinui din acel an tot mai mult de fiecare dată, mult mai mult decât în anii anteriori, şi pe marile ecrane instalate rapid în pieţe de către bărbaţi cu mâinile prea curate şi cu salopete prea noi (ecrane suspecte ele însele, realizări tehnologice nemaivăzute până la acel moment de cotitură şi îndoială, de suprapunere cu Revoluţia împotriva Ideii că în România Orice Imagine are Potenţial Duşmănos) se vor prezenta scenele aproape veridice ale Filmului Execuţiei Sumare dar Drepte din Seara de Crăciun Din care Lipseşte un Fragment Esenţial! Strigătele de revoltă au încetat. Au apărut primele îndoieli şi de atunci şi până acum în zilele noastre nimeni nu a mai crezut cu adevărat în altceva decât în eşecul punitiv şi regretabil al Conceptului, al unicului Concept adevărat, articulat şi anume acela al credinţei oarbe că omul nu trebuie să aibă decât o singură opţiune în orice situaţie care a fost administrat pentru noi de odiosul Dumnezeu pe Pământ şi de sinistra lui jumătate.

Folosesc prea multe majuscule? îmi vine mie să îl întreb pe boxerul german botezat Tetris de fiul meu din România care acum este în Portugalia, un câine care salivează fascinat de ideea de vânătoare şi de violenţă, de omor şi de sfâşiere, care este ţara cu dragoste mai multă decât îţi poţi imagina şi libertate pe săturate, cu un du-te-vino de neliniştiţi scormonitori prin mareele calde ale miezului de vară. Am sentimentul că transform în ceva grafic, într-un semn oralitatea acestei poveşti metapoveşti, în altceva decât în literatură, că o transfer într-o zonă a artei care capătă consistenţă materială, noroc că Beibi aduce pe o tavă de argint ceştile de cafea şi ţigările groase, cubaneze (fumăm astfel de ţigări chiar dacă ne ruinează, avem prieteni care ni le cumpără ieftin din porturile şi de pe aeroporturile din toată lumea şi apoi ni le revând şi astfel câştigă şi ei ceva din viciul nostru şi câştigăm şi noi din mobilitatea lor iar uneori ne vorbesc despre lumea de dincolo de zidurile vizuinei noastre în timp ce ne tapează de un sutar, de două şi fumul gros ne învăluie ca într-o nouă tranzacţie criminală cu visurile interzise, de odinioară...) şi şuieră ameninţător printre dinţi că s-au terminat pricomigdalele. O mângâi ca să o calmez, este rece, are o piele ca de şarpe de apă care iese din valurile calde pe ţărmurile calcaroase nu prea îndepărtate de Acest Loc şi se întinde către telecomandă (Nu te-ai plictisit de ăştia? Ştii bine că nu, atâta timp cât sper că pot să anticipez, este un joc, câteodată ghicesc ce urmează înaintea jucătorilor şi asta mă face să mă simt fericit. Aiurea, spune ea, toată lumea ştie ce urmează chiar dacă toţi se prefac preocupaţi de altceva... Tu nici nu te uiţi la ei, spune ea zappând aiurea. De ce nu scrii povestea celor doi dictatori, de ce nu o trimiţi vreunei reviste? Chiar, de ce. Auzi, măi, câine, dai degeaba din coadă, nu avem pricomigdale. Dar, desigur, avem plăcintă de mere care este la fel de bună şi avem ciocolată, câteva sute de tone, şi ea mult mai bună, după cum se ştie, decât orice altceva.)

Moartea domnului Păsărescu featuring Moartea domnului Lăzărescu

se dedică pacientelor din Salonul 4

Ooof, se auzi parcă din fundul pământului scâncetul domnului Păsărescu, ceea ce o făcu pe asistenta care abia îl înfăşurase într-un cearceaf bleu, cam peticit şi destul de murdar, să întoarcă din nou capul spre bătrânul de pe canapea. Ofofof, oare mai întârzie mult? Cine să întârzie? întrebă femeia. Brancardierul... să mă ducă... să mă taie. Stai, domnule, cuminte, că nu te taie acum. Ba da, mă taie, am semnat că poate să mă taie chiar acum pentru că altfel este posibil să mor. Trebuie să-ţi facă preanestezia. Dacă-mi face chestia asta nu mai mor? Nu ştiu, răspunse ea. Să mi-o facă atunci, că abia mai rezist. Te doare aşa de tare? Da. Mă ustură... Capul, faţa, toate mă ustură. De la spirt, zise femeia. De la spirt şi de la bărbierit. Lama nu era chiar nouă... Dacă mă gândesc bine, nu am schimbat-o de săptămâna trecută... Că nu prea contează. De usturătură nu se moare. Altceva nu te doare? Nu, altceva - nu. Nu te doare creierul? Cică ai avea un hematom. Să fie ei sănătoşi, înseamnă că pe celălalt, mai mic, de dedesubt, nu l-au văzut... Ca să le vezi pe amândouă îţi trebuie un aparat foarte scump, cu rază dublă, care pătrunde în adâncime. Ţin foarte mult la hematomul ăla mic. Pentru el m-au trimis la Paris, am umblat pe Champs Elysees... Cine te-a?... Ministerul! Nu, domnule, cine te-a tratat. Nu m-a tratat nimeni dar le-a explorat marele chirurg japonez Presotuku Popesuku. Dânsul fusese invitat pentru o lună să lucreze în oraşul de pe Sena cu profesionişti din alte ţări. De asemenea, pacienţii erau şi ei aduşi din cele mai îndepărtate sate şi oraşe ale lumii. Numele lor erau la fel de ciudate ca al profesorului. Ştii, vorba vine că profesorul nipon era mare, mie îmi vine să râd când spun aşa, de fapt era foarte mititel, trebuia să urce pe ceva, pe un scaun, pe o măsuţă de ceai ca să vadă şi să apese pe butoane... Nu am auzit de dumnealui. Se poate, erau alte vremuri! Trăiau alte celebrităţi, se făceau alte preanestezii. Deşi faimos, un om precum profesorul japonez putea avea şi chiar a avut un destin tragic... Azi nu-i la fel? Nu prea. Azi totul sfârşeşte comic, într-un registru amuzant, derizoriu... Viaţa a devenit ca un film uşor, care poate fi vizionat fără permisiunea părinţilor. Ştii ce a spus profesorul Presotuku Popesuku despre hematoamele mele? Ce a spus? A spus că sunt o operă de artă şi că nu ar trebui să fie atinse niciodată de mâna unui om! A coborât sfios de pe măsuţa de ceai şi a strigat în japoneză, făcând plecăciune după plecăciune cu palmele împreunate în dreptul nasului: Pe omul acesta nu îl operăm! „Pe omuru asesuta nu iru operamu!” Păi da, hematoamele mele să trăiască! Le am de mult, de când lucram pe un şantier foarte mare, la Chiajna, şi nu mă deranjează. Eu aveam cele mai puţine, că eram inginer şef. Unii au fost şi-n Germania ba chiar şi-n Elveţia cu hematoamele lor, că aveau mult mai multe. Lor li le-au scos. Pentru degerături mergi la ruşi. Ruşii fac minuni cu degerăturile. Acolo, pe şantier adică, îţi cădea mereu câte ceva de sus, fie în cap, fie în ciorbă sau în dosar. Greutăţi, lucruri cu care te înveţi de mic, că am fost săraci. Lasă, domnule, nu plânge, nu te mai gândi la trecut... Dar de ce a fost tragic destinul domnului profesor Popesuku? Să-ţi spun cum stă treaba cu hematoamele. După ce le iradiezi nu le mai simţi, nu mai pocnesc şi nu mai vâjâie. Până la urmă, deşi nu prea mi-a convenit, mi le-a iradiat şi mie puţin, la Kiev, mult mai târziu, după Revoluţie. Începuseră să clipocească, aşa, ca ouăle răsclocite, se auzea afară, oricât de bine ar fi fost capitonate uşile şefilor de la birou şi mi s-a spus că e mai sănătos să ştergem rănile trecutului. Acum îmi mai amintesc de ele doar câteodată, când beau peste măsură lichior de lămâie şi intru într-o stare cataleptică, îngrijorătoare, de singurătate dureroasă, de la hematomul ăla mic, de la Chiajna... Ăla de nu se vede. Câteodată îmi pierd cunoştinţa. Răsuflu tot mai rar sau aproape deloc şi poţi să crezi că inima nu îmi mai bate... În restul timpului este normal şi nu-mi pasă mie de hematoame. Stai să vezi, însă, cum a fost cu profesorul japonez. Oooof! Linişteşte-te măi cetăţene, ce ai, că mă sperii! Nu mai ţipa aşa, mi se frânge inima când te aud. Sunt şi eu om, adică femeie şi am o grămadă de sentimente contradictorii când văd că suferă un bărbat ca dumneata, un inginer şef... Nu poţi să te abţii? Nu pot. Mi-ai subţiat pielea atât de mult cu lama aia de ras încât simt cum îmi intră aerul rece pe acolo, prin crăpături, pe sub pragurile capului. Printre cercevele. Din cauza asta o să-mi degere mintea cât de curând şi probabil că brancardierului îi va veni ideea să mă transfere la ruşi. Şi nu-i o idee bună? Tu ce crezi, ţie ţi-ar conveni? Cel mai bine ar fi să mi-l învelesc cu ceva călduros, până când vine să mă ducă... să mă taie... Nu ai vreun fes, vreun fular în care să îmi înfăşori capul împotriva curentului? Dar să fie ceva moale, că mă ustură. Ţii minte cântecul ăla? Înveleşte-mi creierul cu ceva... Cu un prosop sau, mai bine, cu barba ta... Stai aşa, că mi-am amintit, a trecut nu demult soră-mea, Corina, pe aici şi mi-a adus nişte covrigi, nişte senvişuri dar şi-a uitat baticul. O să-ţi fac nod, că alunecă într-o parte. Să ştii că-ţi vine bine! Erai hidos cu chelia aia şi verde la faţă ca un... ca un... Ca un cur? Ca un porc? Nu mă face să râd. Nu am voie să râd cu pacienţii în timpul programului... Aşa este, spitalul este un loc trist. Ba nu, să ştii. Mulţi oameni vin de plăcere aici, ca la teatru. Se aşează pe scaune şi, în timp ce aşteaptă, fac cunoştinţă şi deapănă amintiri. Trec astfel zile în şir, săptămâni... poate ani. Am impresia că pe unii dintre oamenii de pe scaune îi cunosc dintotdeauna, din copilărie. Poate că unii dintre ei m-au dus de mână în prima zi de şcoală. Iată un ulcer, iată un infarct de demult, tresar eu, ca de o amintire îndepărtată! Îşi spun bancuri vechi, zâmbesc, îşi promit că se vor reîntâlni. După operaţie îşi telefonează, se felicită unii pe alţii şi îşi fac complimente. De acum totul va fi foarte bine, viaţa va reintra în normal. Dar probabil că anii deja au trecut. Mi-ar plăcea şi mie să stau pe un scaun, printre prieteni, şi să depăn istorii... să îmi amintesc de uitatul profesor Presotuku Popesuku..., îşi continuă povestea din vremurile de odinioară inginerul şef de la Chiajna, domnul Păsărescu. Dispariţia misterioasă a chirurgului nu păruse a fi în legătură cu dezvoltarea ştiinţei şi de aceea pe nedrept fusese considerată mai degrabă o chestiune având conotaţii personale, domestice. Nu a scris în ziare, nu s-a dat la televizor. Păcat! Aşa este, pentru că în realitate totul s-a petrecut la serviciul profesorului, în blocul operator, din cauza personalităţii sale complexe, a curiozităţii sale copilăreşti şi, poate, a oportunităţilor şi surprizelor de tot felul ce apar în colaborările internaţionale... A doua zi după ce studiase dispoziţia imposibilă a hematoamelor mele, domnul profesor Presotuku Popesuku a dorit să examineze un alt român şi de data asta chiar să intervină chirurgical; era vorba despre un colonel de contrainformaţii pe nume Gheorghe G. Gheorghiţă Algherghinei, din Gheorghieni, despre care se spunea printre noi, pacienţii, că ar fi avut două inimi care băteau în contratimp astfel încât uneori, foarte rar, produceau refrene de salsa. Unele păreau compuse de Chucho Valdes, altele de Bebo. Amestecătura stilistică îi dădea pacientului, un om care nu fusese în viaţa lui la un concert, dureri insuportabile. Mâna a doua urma să fie un geniu brazilian cu o bunică, totuşi, sută la sută cubaneză, orb din născare, Cais Sodrebal, celebru pentru operaţiile sale făcute cu mâinile goale. Acesta a vrut să exploreze el însuşi cu buricele degetelor ritmurile inimilor lui Gheorghe etc., considerându-l pe japonez complet afon şi needucat din punct de vedere muzical. Cais Sodrebal a solicitat, în plus, organizatorilor festivalului internaţional de chirurgie de la Paris un magnetofon de înaltă fidelitate, pentru înregistrarea sunetelor din blocul operator. Cred că înregistrarea aceea ultrasecretă mai există încă şi reascultarea ei va lămuri cândva lucrurile... A fost o crimă? A fost un accident?

în clipa aceea uşa se crăpă cu un scârţâit enervant şi prin deschizătură apăru capul Corinei împodobit de o chică dezordonată şi roşie

Scumpete, nu cumva mi-am uitat aici baticul meu mov? întrebă ea. Că bate vântul ca în Decembrie, tu, mi-e frică să nu răcesc, fată, doar mă ştii cât sunt de sensibilă. Dar unde ai fost până acum, că ai dispărut de câteva ore? Am crezut că ai plecat acasă, replică, mirată, asistenta. N-ai să mă crezi, fată, îl ştii pe brancardierul ăla bruneţel, Nelu, de pe chirurgie? Am stat cu el în Oficiu, să vedem pe laptop „Moartea domnului Lăzărescu”, filmul lui Cristi Puiu, ăla cu premiile. Mă înnebunesc după el, fato! După Nelu? Hai, că eşti dusă! După Cristi, ce, eşti zăludă? Fii atentă aicea cât realism, câtă duritate!

şi Corina începu să povestească cu lux de amănunte filmul lui Cristi Puiu în timp ce uşor... uşor... uşor de tot cu degetele ei subţiri şi îndemânatice ba desfăcea ba înnoda la loc baticul mov legat în jurul capului domnului Păsărescu baticul fusese legat foarte bine astfel încât să nu-i alunece dar ea nu întâmpina nici o problemă şi când nodurile erau aproape complet desfăcute faţa domnului Păsărescu se ilumina de o extraordinară înţelegere şi acceptare a tuturor lucrurilor precum chipurile sfinţilor iar când nodurile se înmulţeau sub degetele ei atunci şi vântul aspru rusesc aducător de degerături îi albăstrea pielea şi tot creştea pe măsură ce neaşteptatul ger dinlăuntru se concretiza în formele tăioase ale feţei pacientului

Nu arată, fato, cum moare domnul Lăzărescu, explică răbdătoare Corina, dar te lasă să înţelegi că a străbătut toate etapele necesare, ca într-o iniţiere, că poate să plece de acum, că merită să se elibereze, pricepi? Este în principal filozofic dar îţi dai seama că numai la sfârşit şi doar în plan secund, căci filmul lui Cristi este trivial de realist, este viaţă... Dar ce este viaţa, fă, ce este viaţa? Te-ai mai încălzit la cap, domnule Păsărescu? întrebă asistenta. Să îi dau soră-mii baticul. O să mai vin pe la tine cât de curând, scumpete, Nelu ăsta are şi alte filme făcute de Cristi, îl ador pe tip, spuse Corina în timp ce închidea uşa în urma ei fără să o mai scârţâie de data asta. Şi ce s-a întâmplat, domnule, de fapt, cu celebrul chirurg nipon? După ce l-au deschis pe Gheorghe G. Gheorghiţă Algherghinei s-a lăsat liniştea, întreruptă doar de piuitul monitoarelor. Nu se ştie cât timp a trecut până când brazilianul l-a întrebat pe profesor ce manevră urmează să facă şi atunci, brusc, din cele două inimi ale românului a izvorât muzica. După câteva secunde părea că vine de pretutindeni şi părea când o cavalcadă plină de foc, când un nesfârşit lamento sfâşietor. Din câteva sărituri agile, profesorul pătrunse în pieptul lui Gheorghe G. Gheorghiţă. De acolo i se mai auzi doar glasul tunător spunând: Închide! Ceea ce Cais Sodrebal, orbul, complet derutat de complexitatea cadrului sonor al întâmplării, făcu pe dată, cu mult profesionalism, fără să îşi dea seama dacă profesorul Presotuku Popesuku este lângă el sau undeva foarte departe. Muzica încetă, înlocuită de piuiturile slabe, indescifrabile, ale monitoarelor şi marele profesor nipon dispăru pe vecie. Gheorghe G. Gheorghiţă Algherghinei din Gheorghieni se întoarse în patria sa unde, trebăluind prin curte, se înţepă într-un cui ruginit şi muri în scurt timp în urma infecţiei. Ştiu că povestea asta nu are nici o semnificaţie, nu am ascultat acea muzică, nu ştiu dacă locuitorii din Gheorghieni au idee de ce s-a întâmplat. Dar simt că toate aceste lucruri din trecut sunt legate cumva între ele de un fir invizibil, de o logică greu de înţeles, care le ţine laolaltă şi care în loc să se destrame devine în timp tot mai frumoasă, mai sclipitoare...

asistenta asculta cu gura căscată dar vai în acel moment al povestirii uşa se deschise din nou dată cu brutalitate în lături de Nelu brancardierul

Ce avem aici, domnule Păsărescu? întrebă Nelu, zâmbind. Un homotom... un emetem... un temehem... Un hemete? răspunse, dârdâind, bărbatul de pe targă. Aiurea! Lăsaţi vrăjeala! Pe foaie scrie negru pe alb: degerături! râse brancardierul. Vă este frig, vreţi să vă învelim cu o pătură, cu ceva? Aţi fi foarte drăguţ, răspunse domnul Păsărescu.

Post-it

Trebuie, mai întâi, să explic faptul că pe display-ul calculatorului meu se lăţeşte imaginea unui frigider vechi, o poză scanată dintr-o revistă, ceea ce mi s-a părut mie mişto când l-am pus eu acolo, ca o metaforă. Dar sunt şi metafore nasoale, cu care nu este bine să te joci, îmi spun. Locuiesc singur aici, la ţară, unde cei apropiaţi nu se încumetă decât arareori, aşa că mă cutremur. Pe uşa frigiderului, cât am umblat pe afară, a apărut un Post-it: „Ştiu cine eşti!”, scris de o mână tremurătoare, nesigură... Închid ochii.
Turn off? Enter?Trebuie să rebootez? Când a apărut eroarea asta?
Şi dacă nu este o eroare, ci o farsă? Sau, dacă am un virus? Nu mi-am mai scanat de mult computerul, asta e!.... Devin tot mai neglijent! Sau poate că fiu-meu, psihologul, inspirat din vreun film sau din vreo teorie, mă invită pe ocolite la o bere, să mai discutăm despre suflet. Se ţine de şotii, ca în copilărie. Probabil că i-au mărit salariul! Nu este exclus nici ca soţia mea, doctoriţa, plictisită de lungile mele tăceri, să îmi atragă astfel atenţia că, în ele, este prea mult vorba despre mine, inginerul. Au aranjat să-mi apară mesaje pe display, în anumite zile, la anumite ore... Sunt sigur că, deştepţi cum sunt, pot făcea asta... Te poţi aştepta ca oamenilor de diverse meserii să le treacă prin cap tot felul de ciudăţenii, cum ar fi aceea de a scrie lucruri esenţiale pe bileţele colante, dar câţi îşi dau seama că asta este o prelungire a inadecvării pregătirii profesionale la mediul schimbător din afara capetelor lor? Cei din familia mea ar fi ultimii. Aşa că nu pot decât să desprind post-itul şi să lipesc altul:
„S-o crezi tu!”
Hmm... Slab.
Undo.
Mă simţeam destul de bine mai adineauri şi poate chiar am crezut că sunt invizibil până când, citind acest avertisment, mi-am reamintit că, de o bună bucată de vreme, sunt urmărit cu atenţie. Cineva mi-a spart parola şi sunt studiat, descifrat, încadrat, clasat, judecat, în timp ce eu însumi întâmpin zilnic dificultăţi tehnice de camuflare tot mai mari, serioase, neaşteptate, în ciuda eforturilor prudente şi ample, a preocupărilor mele aproape ştiinţifice în a mă pune la adăpost de indiscreţia oricui, a oricărui şmecher, particular sau de la stat, a cuiva... Dar nu te poţi apăra când este vorba de Îngeri... Sau de demoni...
Îmi torn un pahar cu lapte şi privesc pe fereastra larg deschisă a bucătăriei, aşa cum aş privi printr-o fereastră sau alta de pe display-ul computerului (vezi bine că atitudinile mele se simplifică, se comasează, odată cu dezvoltarea tehnologiei informaţionale şi cu globalizarea!). Uite, par eu a spune, chiar acum am să mă apuc de treabă şi voi rezolva în sfârşit problema asta care şi-a aşteptat prea mult soluţia. Drept pentru care voi proceda metodic. Voi scormoni fişier după fişier şi am să aflu cine mă hărţuieşte. Unde voi scormoni? În măruntaiele hard-diskului colosal construit de Dumnezeu în dreptul ferestrei mele de la bucătărie - care, v-o jur, ar fi trebuit să fie închisă la această oră. Urăsc asemenea dimineţi! Nu de alta, dar este doar o altă dimineaţă populată de zumzetele insectelor, de adieri şi miresme care m-ar putea destabiliza, deturna din calea nesfârşitelor mele tăceri pe care se bazează întreaga mea strategie de securitate.
Şi totuşi astăzi ceva este diferit. Nici un murmur, nici o îmbietoare aromă sălbatică!... Aşa că lucrurile devin şi mai stranii, iar întâmplarea asta capătă nuanţe de-a dreptul înfricoşătoare din cauza liniştii totale care mă înconjoară.
Nu cumva s-a prăjit placa de sunet? Cât o costa una nouă?
Dar miresmele? Unde sunt miresmele?
Trebuie să schimb şi placa de miresme!
Din fericire, placa grafică, deşi cam veche şi ea, îmi arată, cu un realism surprinzător, unduirea vântului în iarbă. Privesc cu atenţie şi observ firele culcate, strivite de paşii cuiva. Paşi grei, uriaşi, grăbiţi spre orizont, spre liziera de plopi. Picioare mari şi puternice, soldăţeşti, cu blacheuri de fier, strivind iarba plăpândă... Până la urmă, este destul de mişto placa asta grafică!
Toolsbar. Zoom.
Zgârieturi pe prichiciul ferestrei. O pată mică de noroi, o petală de cârciumăreasă. Prea puţin pentru o invazie militară. Dacă a fost doar o pasăre, e păcat să-mi distrugă paranoia construită cu atâta migală. Îmi plac păsările, dar n-ar fi mai bine, măi zburătoarelor, să e-migraţi cât mai repede, cum face toată lumea, şi să nu mai încurcaţi treburile oamenilor bătrâni? Meditez o clipă la scurgerea vremii şi la faptul că păsările nu scriu post-it-uri neliniştitoare, fir-ar să fie. Că, doar, tocmai de-asta îmi plac! Dar uite că am o idee nouă şi măzgălesc pe bileţelul digital următoarele cuvinte de răspuns:
„Mare scofală! Spune-mi câţi ani ai şi îţi spun cine eşti.”
Mă gândesc, în acelaşi timp, că ultima propoziţie poate fi destul de adevărată pe aici, pe malurile Dunării.
Toolsbar. Ochelarii de distanţă.
Printre plopi, se prelinge prova obosită a unui şlep încărcat cu scânduri, de parcă şi-ar căra povara prin pădure. Îmi aminteşte de coperta unui album Led Zeppelin, dar altfel. Româneşte. Indiferent ce ar putea să însemne chestia asta, însă neapărat şi ceva foarte trist, intim şi iraţional. Şterg cuvântul „trist” şi scriu cuvântul „vesel”, pentru că sună la fel de luminos şi de bine.
Toolsbar. Binoclul nemţesc al bunicului meu.
Bunicul a fost locotenent în Al Doilea Război Mondial. Eu am moştenit de la acest bunic misterios binoclul şi cam atât. Ce binoclu perfect ar fi fost acesta, dacă nu ar fi avut o lentilă spartă, mi se pare că a spus Nichita Stănescu în cartea lui despre binoclurile nemţeşti. Încerc să reformulez ideea, înlocuind „binoclu” cu „bunic”. Desigur, la fel stau lucrurile şi cu bunicul, cum spunea poetul, căci ce bunic perfect ar fi fost acesta dacă nu ar fi avut şi el o... da, tot o lentilă spartă! Dar nu mă plâng, nu mă simt frustrat. La urma-urmei, este bine ca toate imperfecţiunile să rămână în familie...
Binoclul nemţesc, spre deosebire de ochelari, nu mai adaugă lucrurilor dimensiuni închipuite, subiective, ba chiar le netezeşte, igienic, de orice adăugire pornită din fantezie sau din confuzele mele stări de spirit, le arată nude şi concrete, le prezintă auster şi critic, în esenţele lor dezamăgitoare. Binoclul nemţesc mă linişteşte mult, mă calmează, de aceea îl consider un instrument radical şi absolut indispensabil situaţiei noastre de azi.
Săracu’ bunicul! Pe vremea lui nu putea folosi prea multe instrumente, în afara binoclului nemţesc, de-aia cred că a avut o viaţă atât de austeră şi critică şi, în esenţă, dezamăgitoare!
Brusc, îmi trece prin minte că paşii din iarbă sunt chiar ai bunicului meu! V-am spus, mi se pare, că eu cred că atunci când dispar oamenii ei nu dispar de tot. Mai apar pe ici şi pe colo şi, desigur, pe dincolo, unde şi când te aştepţi mai puţin. Punctează câte o situaţie sau lasă câte un post-it tâmpit. Poate că a aflat tot ce vroia să ştie despre mine, mi-a lăsat mesajul de pe frigider şi acum încearcă să o şteargă cum a făcut-o pe vremuri, din Basarabia, după ce aflase totul despre război şi începuse să se îndoiască de faptul că Armata Roşie i-ar fi vrut binele. Bunicul meu, mort de vreo treizeci de ani. Poate că de aceea urmele de pe pervaz sunt atât de puţine...
O fi ajuns deja pe şlep? Pavilion turcesc... Nu, nu cred că-i acolo, pentru că nici turcii nu-i plăceau şi tot din motive istorice. Probabil că a rămas undeva în iarbă, unde urmele se opresc brusc şi continuă invers, în urmă cu treizeci de ani.
Undo.
Nu ajung nicăieri aşa, probabil că nu pun întrebarea corectă. De ce să fi vrut cineva să ştie cine sunt eu? De ce să-şi fi bătut capul? De ce ar făcea-o în continuare? Şi de ce să jubileze că, în cele din urmă, află sau a aflat? Este interesant? Este bine? Ce e rău în asta? De ce simt o ameninţare? De ce mi s-a ars placa de sunet? Există vreo legătură între fenomenele pe care le enumăr eu aici? Şi cu bunicul? Ce treabă au toate astea cu bunicul?
Da, asta de la urmă e bună, e cu miez.
Post-it pe uşa vechiului frigider:
„Ce treabă au toate astea cu bunicul?”

Alien Vs. Predator

Cum adică să vă povestesc o întâmplare despre care îmi aduc aminte că mi-ar fi influenţat viaţa? Pesemne că glumiţi, cred că vă daţi seama că ar trebui să scriu o întreagă bibliotecă, să vorbesc despre fiecare zi a existenţei mele. Mai bine m-aţi fi întrebat ce întâmplare nu m-a dat pe mine peste cap. Ce amănunt nu a devenit sau nu ar fi putut deveni crucial pentru mine. Ei, bine, fie, domnule profesor Marinescu! Am să caut o istorie mai cu moţ, din care să extragem un pic de sens, ceva învăţăminte... din care să se vadă principiul teoretic, conceptul, tiparul! Din care să se iţească genialul Kotler, desenând cerculeţe, matrici, arbori de decizie prin viaţa mea, programându-mi destinul de consumator! Adair, stabilindu-mi prioritaţile!

Accept provocarea şi imediat începe să îmi pară rău, mă doare capul, sunt indignat, protestez, transpir, mă agit... Păi... o fi bine? Mă întreb ce sunt eu, ce am devenit. Material didactic, tabelul lui Mendeleev?... Broscuţa spinalizată de la ora de biologie? Ted Bundy? Stimaţi studenţi, de ce staţi aşa, cu ochii căscaţi a mirare, nu vi se pare că, procedând prea metodic, se deschide o poartă primejdioasă, prin care teoria (brusc omniprezentă) vă invadează şi vouă viaţa privată, intimitatea, ba chiar şi intimităţile, extremităţile, senzorii de la capătul extremităţilor... dacă nu şi imaginaţia, de acolo de unde începe ea să opereze, de dincolo de limitele senzoriale?... Nu simţiţi că vă invadează Kotler atât de intima iraţionalitate? Nu vi se pare că, lăsând chiar totul pradă cunoaşterii (şi chiar mai rău, pragmatismului care, în numele progresului, o însoţeşte, speculând-o insidios la tot pasul), aţi putea pierde ceva? Nu aveţi şi voi neliniştitoarea impresie că, prea dedicaţi însuşirii unor adevăruri simple şi clare, demonstrate ştiinţific, există riscul de a ne îndepărta de ceva neclar dar valoros în timp ce ni s-a tot promis apropierea (un sinonim pentru succes)?

Dar poate că voi putea să îmi onorez promisiunea scormonind printre măruntele mele amintiri sau, la disperare, chiar şi în lada de zestre a bunicii, poate că voi găsi ceva de care să mă agăţ, un fapt neobservat până acum, unic sau rarisim, bine camuflat în noianul de evidenţe clasificabile, ceva neanalizat vreodată, absolut virgin... şi cu potenţial, o resursă fabuloasă, un filon, o vână exploatabilă... Însă, vai, nu pare plauzibil. Păi, dacă ne gândim bine, aş putea spune că toate posibilele evenimente ale vieţii mele (şi cred că şi ale voastre, inclusiv cele netrăite încă, ce trist!) au fost întoarse avant la lettre pe toate părţile şi că nimic nu a rămas netălmăcit şi nerăstălmăcit, neclarificat, neadnotat; că în cele din urmă, oricât am fi noi de orgolioşi, oricât ne-ar enerva de tare ideea asta, gesturile, faptele noastre încă neconsumate, atitudinile şi reacţiile, stereotipiile şi neaşteptatele explozii ale unor energii nebănuite au devenit de mult, din punctul de vedere al ştiinţei, subiecte de doctorat, de Nobel... răsuflându-se după un timp în vreo serie de conferinţe, vreun training sau talk-show... Iar noi aflăm despre asta abia acum, dintr-o carte... Şi încercăm să ne recalibrăm acţiunile. Să ne corectăm. Să ne conformăm. Să retrăim ştiinţa. Să suflăm praful de pe talk-show.

Înainte de a depăna povestea promisă, să vă mai spun un lucru, probabil singurul incontestabil de până acum. Dacă ne-am plasa încercarea noastră de analiză acum o sută de ani, ar fi vorba despre cu totul şi cu totul altceva. Pe atunci Fayol studia mineritul şi nici vorbă de teoriile influenţării persoanelor, elaborate de Kakabadse. Azi trăim într-o lume alcătuită din ce era imposibil în lumea înaintaşilor noştri. Într-o altă lume. Asta spune ceva şi despre lumea cealaltă, ce va să vină, a urmaşilor, o lume cu realităţi care nouă ne sunt inaccesibile. Nu găsesc decât o singură constantă celor trei lumi diferite: Trecutului, Prezentului şi Viitorului. Şi anume sentimentele. Mi-e dragă lumea asta care va să vină, pentru tot ce poate aduce bun în viaţa omului, şi-mi pare rău de mine, cel din prezent. Fiindcă, gândindu-mă la trecut, încep să cred că Adair s-a înşelat atunci când mi-a fixat priorităţile. Că mi-ar fi prins bine o ceva mai bună instrucţie în domeniul imaginaţiei şi o trusă de instrumente eficiente pentru administrarea în plan personal a evoluţiilor tot mai impredictibilei lumi înconjurătoare. Ele m-ar fi putut ajuta să mă vindec de indecizie, incertitudine, de lipsa de viziune. M-ar fi ajutat să înţeleg imposibila realitate în care vor trăi strănepoţii mei. Mă tem că, fără ele, voi fi pentru lumea ce va veni ceea ce sunt pentru lumea care nu mai este: un străin, un extraterestru, Alien. Poate că gândurile de mai sus sunt cele care m-au îndemnat, nu de mult, să asist la o conferinţă promiţătoare, despre un domeniu la modă, miraculos şi practic: programarea neuro-lingvistică. Conferenţiarul, un domn ale cărui succese profesionale par foarte cunoscute şi apreciate de către întreaga audienţă, purtător al unui nume vestic şi al unui accent estic care îmi sugerează din prima clipă ideea de globalizare şi, pesemne, şi pe cea de universalitate a ideilor ce mă vor lumina în următoarele trei ore, se grăbeşte să enunţe principiile de bază ale acestei teorii, în esenţă simple, şi anume:
1. Nu cunoaştem realitatea ci doar percepţia noastră despre realitate (harta nu este teritoriul), ceea ce, altfel spus, înseamnă că rezultatul cunoaşterii umane este conţinut în codificările lingvistice ale senzaţiilor noastre. Şi că nu aşa este realitatea. Devin brusc sceptic, ba chiar critic, pentru că îmi imaginez un orb analfabet din Sahara, şi care nu a comunicat niciodată cu vreun călător, visând munţi înzăpeziţi şi vorbind dimineaţa, la micul dejun, despre asta - ceea ce mi se pare absolut plauzibil. Şi, cu toate astea, el nu îşi foloseşte deloc experienţa senzorială în descrierea tabloului de mai sus şi nici nu apelează, pentru a şi-o completa pe a sa proprie, la harta altcuiva.
2. Viaţa şi mintea sunt procese sistemice, idee care mă face să vizualizez mişcări complexe de materii şi energii rezonând şi influenţându-se la scara microscopică dar şi cosmică, într-o armonică desfăşurare (Simţurile mele îmi comunică prea puţin despre aspectele îndepărtate ale acestui fenomen, despre ce se întâmplă în societatea irakiană, de exemplu, sau în constelaţia Vega, dar cuvintele, iată, reuşesc să construiască o oarecare imagine, completându-mi neuro-lingvistic harta reprezentărilor mele despre lumea înconjurătoare). Totuşi, ca o adiere răutăcioasă de logică, un gând îmi spune că, dacă m-aş lua după primul principiu enunţat de părinţii programării neuro-lingvistice, imaginea pe care tocmai mi-am făurit-o pe baza celui de-al doilea este destul de departe de a ilustra sistemic realitatea.
Pradă acestor idei sâcâitoare, încep să mă agit, caut sprijin, vreau să găsesc în expresiile feţelor celor care mă înconjoară un semn că am dreptate să afirm o oarecare nevoie de explorare mai profundă a conceptelor enunţate de ilustrul lector, înainte de a le accepta aşa cum ne sunt servite. Protestez din ochi, solicit un sos consistent care să facă să alunece mai bine pe gâtlej un fel de mâncare fad, necondimentat, gătit, mi se pare mie, în pripă, parcă pentru a camufla calitatea destul de slabă a materiei prime. Dar nu găsesc în jur decât figuri luminoase, deschise, apreciative. Data viitoare voi mânca la altă cantină, îmi spun nemulţumit, în timp ce vesticul cu accent estic sau esticul cu nume vestic mă face brusc atent asupra esenţei acestei teorii şi a axiomelor care îi permit să funcţioneze.
Deci programarea neuro-lingvistică ne deschide calea (pornind de la cunoaşterea mecanismelor prin care ne formăm experienţa asupra lumii utilizându-ne cele cinci simţuri - vizual, auditiv, kinestezic, olfactiv, gustativ -, şi de la cartografierea ei cu ajutorul sistemelor de comunicare verbală şi non-verbală) spre modelarea programelor noastre mentale „vinovate” de strategiile, căile, tehnicile si metodele prin care ne îndeplinim mediocru diversele sarcini ale vieţii. Nu mai îmi pasă de unde ştie lectorul cât de mediocru sunt eu într-ale existenţei. Important este că programele dezirabile de acum încolo (soft-urile) sunt cele ale oamenilor de succes, pe care le vom împrumuta pentru a obţine rezultate de succes, într-o viaţă de succes, pe o hartă de succes a unei realităţi pe care nu o putem cunoaşte. Harta asta se află, deocamdată, în buzunarul altora, îmi spun, dar până la capătul prelegerii o să pun şi eu mâna pe ea. O s-o înhaţ şi, atunci, să te ţii! Nu mă îngrijorează decât faptul că toţi ceilalţi oameni din sală îşi doresc acelaşi lucru ca şi mine, îmi vorbeşte despre asta încântarea lor pofticioasă! Să fiu atent, să nu mi-o ia vreunul înainte, căci niciodată nu s-a mai aflat succesul atât de aproape de mine...
Dar, evident, numai în mintea mea acţiunea pentru care mă simt pregătit poate să fie atât de clară… pentru că simpla enumerare a presupoziţiilor pe care se bazează magica teorie îmi stârneşte o mulţime de confuzii şi îmi arată că am lacune importante în cunoştinţele acumulate deja cu prilejul altor conferinţe, seminarii sau prin intermediul unor lecturi mai mult sau mai puţin sistematizate. Oare ceilalţi cum stau cu înţelegerea acestor idei? mă întreb eu pe dată, cuprins de rău prevestitoare frisoane... Să încerc să descifrez mai bine câteva fraze, de exemplu pe acelea referitoare la comunicare (aici mă simt eu mai tare pe poziţii).

Aflu, deci, că înţelesul comunicării mele către o altă persoană este dat de răspunsul pe care îl determină comunicarea mea în acea persoană, indiferent de ce intenţie am avut eu. Vai, cât de luminat mă simt acuma când, teoretic vorbind, procesul comunicării a fost elucidat! Pierderea sensului a ceea ce scriu sau vorbesc pentru că receptorul meu vibrează pe alte frecvenţe, după ce am încercat în zadar să îmi construiesc mesajul în jurul unei idei, să îi dau forţă utilizând seducătoare metafore, îmbogăţindu-l prin sugestii subtile şi lăsând nespus ceea ce, desigur, are un impact mai mare când poate fi citit printre rânduri pare să fie singurul rezultat al eforturilor mele. Am păţit-o şi nici nu ştiam! tresar eu. Oare ce soartă or avea ideile mele din cele vreo două cărţi pe care le-am scris? Păi, dacă ele au intrat pe mâna lui Varian Manghelie şi au determinat un răspuns de încruntată nefericire intelectuală, s-a dus pe apa sâmbetei intenţia mea de a descreţi nişte frunţi! Imaginaţia mea se dovedeşte încă şi mai fioroasă când începe să reconstruiască, parcă imposibil de oprit, scenariul filmului „Ştiu ce ai făcut vara trecută”, pornind de la personaje care dau răspunsuri cu semnificaţii diferite de ideea pe care ar fi trebuit să o inducă această frază de spaimă. Ce haos! Ce comedie! Şi pe dată îmi dau seama că aşa ceva nu se poate întâmpla. Existenţa unor convenţii bine înrădăcinate ale comunicării prin cuvinte, semne, atitudini, grimase, sunete dezarticulate, culori, atingeri ale pielii, bătăi ale inimii sau prin orice altceva ar putea fi codificat pentru a transmite un mesaj îmi redă speranţa că, totuşi, există şanse să ne înţelegem în continuare între noi. Ca să devin şi mai confuz, aflu că şi programarea neuro-lingvistică recunoaşte acest lucru. Întrucât confuzia este starea mea naturală, pauza de cafea mă găseşte relaxat şi atent, încă apt să îmi însuşesc ideile progresiste necesare adaptării la realitatea înconjurătoare.

Ei bine, am să profit de această pauză ca să lămurim între noi câteva chestiuni importante. Textul acesta nu este despre programarea neuro-lingvistică ci despre bătălia dintre Alien şi Predator. La urma-urmei, întreaga prelegere despre care vă vorbesc nu a făcut decât să readucă în discuţie idei exprimate în toate cărţile de comunicare, să îmi reamintească, mie şi tuturor celorlalţi Aliens aflaţi în sală, că reuşita comunicării (obţinerea unui efect, unei reacţii considerate ca fiind pozitivă de către emiţător) depinde de identificarea particularităţilor ţintei comunicării. Şi aici programarea neuro-lingvistică trece în revistă filtrele valorilor şi convingerilor personale dar şi mai puţin evidentele sisteme de reprezentare ale individului, bazate pe predominanţa unuia dintre simţuri, de regulă auditiv, vizual sau kinestezic, identificabile în utilizarea de către ţintă a cuvintelor specifice unor astfel de percepţii. Să punem la muncă, în folosul nostru, tiparele subconştientului, ne spune programarea neuro-lingvistică. Să comunicăm cu subconştientul. Un bun comunicator, afirmă teoria, îşi va codifica mesajul astfel încât, în relaţia cu un receptor, va ţine cont de filtrele acestuia şi va utiliza semnale în măsură să-i excite senzorii cei mai sensibili, ceea ce facilitează obţinerea efectului dorit. Un rol important în desfăşurarea delicatului şi esenţialului joc al comunicării îl deţine limbajul non-verbal care, bine administrat, va potenţa succesul celui antrenat în utilizarea rafinatelor tehnici de comunicare propuse de teoreticieni. Cuvântul cheie în acest proces conştient, planificat, bazat pe exerciţiu şi determinare, este controlul (cu varianta lui intimă, autocontrolul). Şi aici mă întorc la titlul modestelor mele consideraţii. La existenţa personajului care crezusem că îmi doresc să fiu şi în a cărui piele, spre marea mea tristeţe, ba chiar deznădejde, am convingerea că nu am reuşit să mă îmbrac nici după instructiva conferinţă la care am participat, şi pe care l-am numit în textul de faţă Predator. Potrivit ideilor de mai sus, Predator devine un model uman eficient, de succes, ale cărui relaţii se bazează pe dominarea ţintelor. Dincolo de mecanismele comunicării se întrevăd şi cele ale utilizării unor surse de putere, esenţiale fiind în acest caz expertiza şi charisma, dar poate şi atitudinea de câştigător, ca o formă a puterii poziţiei. Predator îşi foloseşte puterea pentru a modifica gândurile şi comportamentele celorlalţi în sensul dorit de el însuşi. El influenţează permanent ţintele propriilor comunicări, ale căror trăsături au fost bine definite de vânătorul încercat care este, obţinând reacţiile necesare în atingerea unor scopuri. Predator îmi spune să fiu flexibil, să îmi lepăd harta de Alien şi să o folosesc pe a lui, să mă alătur învingătorilor. Deja lucrează asupra minţii mele, în străfundurile căreia întotdeauna s-a aflat dorinţa mea de a obţine mai mult de la viaţă. Mai multă dragoste (m-aş înţelege mai bine cu cei dragi, dar eu i-aş înţelege mai bine decât ei pe mine), mai multă prietenie (aş obţine un mai bun răspuns faţă de aşteptările mele de la puţinele prietenii pe care am reuşit să le leg), o mai mare recunoaştere a meritelor personale (fără să fac mai mult, ci doar sensibilizând receptorii interesaţi de munca mea) dar (şi aş folosi aici sintagma „din păcate”) voi şti că realizările acestea sunt rezultatul utilizării explicite de către mine a unor tehnici de comunicare cu subconştientul, bine însuşite şi îndelung exersate, ceea ce deja mă înspăimântă prin sugerarea unui sentiment paradoxal cu care s-ar putea să mă confrunt la capătul tuturor eforturilor mele de bun comunicator: singurătatea. (Atâta timp cât ţintele comunicărilor mele vor fi, desigur, Aliens.) Îmi dau seama că Predator, deşi domeniul lui de acţiune este construcţia şi utilizarea relaţiilor, este singur în universul pe care îl cutreieră şi mă întreb ce gust poate avea succesul său solitar. Dragi prieteni, pauza de cafea nu s-a terminat, buzele şi cerul gurii îmi palpită încă de minunate arome, dar eu mă îndepărtez deja tot mai mult de această plăcere simplă a vieţii căci mă aflu, îmi pare, în faţa unei importante alegeri: Alien sau Predator? Ce ar trebui să fiu? Mă strecor printre rânduri spre locul meu anonim din sală, în speranţa că în următoarea oră voi putea căpăta suficiente informaţii care să îmi argumenteze una dintre opţiuni.

Cunoaşterea, cum spune şi programarea neuro-lingvistică, îţi deschide noi perspective asupra realităţii, îţi îmbogăţeşte harta şi te ajută să urmezi drumuri drepte şi line spre victorie, oricare ar fi aceea, căci depinde de la caz la caz. Dar ceea ce îmi sare în ochi în a doua parte a conferinţei este modul în care această cunoaştere devine o sincopată mişcare scenică, savant concepută pentru a activa tiparele subconştientului, acompaniată de un timbru al vocii conferenţiarului când insinuant şi grav, când ascuţit şi interogativ, când şoptit şi insinuant, însoţită de înşiruiri mai mult sau mai puţin logice de cuvinte din familiile auditiv-vizual-kinestezice. Lăsând cuvintele la o parte (despre ele eu am o părere de mult formată şi anume aceea că utilizarea lor eficientă stă în exerciţiul constant, în talent şi educaţie, uneori în cunoaşterea legilor retoricii şi întotdeauna în bogăţia cultivată a vocabularului), comentariul meu referitor la utilizarea semnalelor non-verbale ţine tot de o nedumerire: de ce avem nevoie de un efort atât de mare şi de caraghios, când rezultatul pozitiv al comunicării este obţinut doar în cazul congruenţei convingerilor cu starea de spirit, dar şi cu informaţia codificată în cuvinte şi în limbajul non-verbal asociat – un limbaj universal şi reflex, cum arată însăşi teoria despre care vorbim - ? Dacă Predator caută armonia dintre nivelurile conştiente şi subconştiente ale comunicării, nu este mai firesc să creadă că ea se va naşte din principiul congruenţei, de manifestarea căruia depinde marele său succes?
Plec spre casă, deci, cu tolba plină de semne de întrebare dar şi cu o convingere şi anume aceea că Predator mă priveşte din umbră şi mă poate ataca în orice moment. Pe de altă parte, nu exclud ideea că vinovate de exageratul meu scepticism sunt lacunele din cunoştinţele mele şi îmi dau seama că trebuie să aprofundez domeniul programării neuro-lingvistice, spunându-mi că o analiză mai documentată a acestuia îmi va spulbera multe dintre îndoieli şi îmi va modifica harta modestă pe care o deţin în prezent. Cu gânduri pacifiste în minte, nu pot să nu încerc şi o uşoară autoironie amintindu-mi diverse situaţii conflictuale în care eu şi alţi Aliens ne-am lăsat cu uşurinţă atraşi, tocmai pentru că avem obiceiul urât de a ne apăra mediocrele tipare de comportament din spatele fragilelor scuturi ale unor valori şi convingeri diferite... Cel mai ades ieşim bine ciufuliţi din asemenea confruntări, ne expunem imprudent şi devenim ţinte atât de uşoare pentru Predator! Oare care or fi valorile şi convingerile marelui vânător? mă întreb eu, tropăind preocupat pe ulicioară...
Pe scurt, în câteva zile am uitat cu desăvârşire de conferinţa despre care v-am povestit până acum, dar iată că o mică întâmplare mi-a reamintit toată întreaga istorie. Într-una din zilele trecute, un telefon neaşteptat mă îndepărtă de birou, tocmai când mă aflam în mijlocul unei fraze dificile care mă absorbise cu totul. Deja aţos din cauza inoportunului apel, ridic receptorul. „Alo, domnul Gabriel Bădică?”, răsună o voce suavă şi totuşi hotărâtă, cu un impact decis şi limpede asupra senzorului meu auditiv. „Sunt Claudia, de la firma Asigurarea-Care-Vă-Încântă. Am auzit că dumneavoastră nu aveţi nici până acum o poliţă semnată la noi. Să ştiţi că treaba asta nu sună prea bine! Ar trebui să ne întâlnim şi să ciripim puţin pe marginea acestei probleme. Avem o gamă de oferte care nu se poate să nu vă atingă la coarda sensibilă!” Vă daţi seama că la auzul acestei propuneri am sărit ca ars. Eram în ţeava puştii unei suave exponente a speciei Predator şi trebuia să iau o decizie rapidă, salvatoare, înainte ca subconştientul meu să capituleze în hăul persuasiunii, trăgând după sine o vulnerabilă şi dizarmonică alcătuire de Alien ruginit. Şi cu toate astea am făcut o mişcare greşită (cum altfel?). „Ştii ce, duduie – i-am răspuns –, eu nu sunt auditiv, sunt kinestezic...” „Nu-i nici o problemă – chicoti Claudia -, putem să batem în cuie o înţelegere şi în aceste condiţii.” Brusc, am simţit cum teoria se insinuează în viaţa mea privată, invadându-mi intimitatea, ba chiar şi intimităţile, extremităţile, senzorii de la capătul extremităţilor... dacă nu şi imaginaţia, de acolo de unde începe ea să opereze, de dincolo de limitele senzoriale... Învins, am mai avut doar atâta putere cât să mă declar disponibil pentru o întâlnire urgentă pe care, în realitate, începusem chiar să mi-o doresc. La urma-urmei am o scuză pe care mi-o poate accepta orice exponent al speciei mele. Înţelegeţi? Mi-am cam neglijat subconştientul în ultimul timp şi cred că sunteţi de acord că merită şi el, din când în când, un partener de comunicare...